Mélancolie humaine

Mihail Sebastian- Femei. O aşez inapoi în bibliotecă şi îmi efectuez o instrospecţie rapidă, ca şi o întrebare sinceră de genul "Ce mai faci?" care trece dincolo de nuanţa de clişeu şi ţinteşte înspre sufletul unui prieten drag, pe care nu l-ai văzut de multă vreme... Poveşti care îmi trezesc dorul de Paris.
Place de Clichy, Opéra, scârţâitul metroului, balerinii mei cei negri prin zăpada neaşteptată, boulangeriile şi mirosul de croissant au beurre, prietenii noştri dragi, Notre Damme, turnul într-o dimineaţă de duminică în care vântul obraznic mi-a înroşit urechile şi nasul... Parisul rămâne tatuat iremediabil pe sufletul de artist.
Restaurantul de lângă Notre Damme. Am cântat cu o pianistă într-o seară blândă de iarnă. Mi-a propus să cântăm împreună de atunci încolo, cel puţin câteva seri pe săptămână. Zâmbesc acum... mi-aş fi făcut salariul pe o lună în vreo trei seri. Eu am revenit în ţară pentru a lupta cu morile de vânt.
Întâlnirea cu Mireille, profesoară de canto la Conservator. M-a încurajat să încerc să mă mut la master acolo, după ce m-a avertizat despre preponderenţa părţii teoretice în studiul pentru diploma de master şi mi-a lăudat franceza... Zâmbesc din nou... Anul acesta termin masterul în Timişoara.
Povestea mea de dragoste cu Parisul nu s-a încheiat. Aştept cu nerăbdare... ba nu, cu răbdare continuarea. O simt şi o ghicesc cuminte. Artişti din toată lumea, iubiţi Parisul!